Era o tristă zi de iarnă. Un biet băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe-o bancă, în grădina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzele îi erau vinete iar fața lui slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și din când în când privea spre Cerul acoperit de nori. Pe lângă el trecuse multă lume, dar nimănui nu i-a păsat de el. Intr-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spune părintește: ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva?
-Da domnule, răspunse copilașul. Astept pe Dumnezeu să vină să mă caute.
- Ce vrei să spui, drăguțule? Ești bolanv? Crezi c-ai să mori?
- Nu, dar anul trecut El a trimis să-l caute pe tatăl meu și fratele meu mai mic, ca să-i aibă în casa Lui din Cer. Iar ieri, la spital, mama mi-a spus că și ea pleacă tot acolo și că Dumnezeu nu mă va părăsi în nici un fel. Acum, adaugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la Cer, să văd dacă vine Dumnezeu, dar nu văd nimic. Totuși, Dumnezeu va veni sigur, dacă îl mai aștept încă puțin. Nu-i așa, domnule?
- Da, copile dragă, zise domnul, curgându-i lacrimile. Nimeni nu așteaptă în zadar pe Dumnezeu. El m-a trimis să am grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic.
Ochii copilașului străluciră de bucurie și spune: Știam bine că Dumnezeu va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată nu a spus minciuni!
Aceasta este una din povestioarele impresionante si cu o morala foarte bine subliniata. Aici este vorba despre increderea in Dumnezeu, despre credinta noastra in El. Nu vreau sa vorbesc despre credinta, cat mai ales despre incredere. Copilasul din poveste, desi a ramas singur, a avut incredere. O incredere, as spune eu, pe care nu multi dintre noi ar fi avut-o intr-o astfel de situatie. O incredere foarte mare, pe care doar un copil ar putea-o avea. Poate ca aceasta nu e decat o povestioara, dar povestile sunt inspirate din realitate, din viata. Viata ne ofera adesea, cele mai multe exemple, care au poate un impact mai mare asupra noastra.
Increderea… Increderea e una din valorile fundamentale dintre oameni as spune eu. Pe baza increderii se cladesc relatiile si astfel se construieste o societate. V-ati imaginat vreodata lumea fara incredere? Cum ar fi sa nu ai incredere in oameni si sa pui mereu la indoiala tot ceea ce spun, tot ceea ce fac, ba chiar mai mult, ceea ce sunt ei? Ar fi o lume fara oameni. Astfel, consider ca increderea e unul din cele mai importante lucruri din viata si dupa cum spunea cineva, a invata sa ai incredere este una din cele mai dificile sarcini ale vietii. Iar increderea se cucereste greu si se pierde usor… Cat de greu avem uneori incredere in ceilalti, iar daca o capatam, adeseori ne-o pierdem…
E dificil sa mai crezi intr-o persoana care te-a mintit in legatura cu ceva grav, e dificil sa vezi cum cineva apropiat iti tradeaza increderea… Insa asta nu inseamna ca nu mai trebuie sa acordam incredere. Trebuie doar sa invatam cand trebuie sa acordam incredere, cui si cata incredere. Nu e un lucru ce se invata imediat, ci pe parcurs, in timp, dar trebuie sa fim constienti ca trebuie sa invatam.
Dar noi? Noi suntem demni de incredere? Toti alegem sa zicem ca da, dar de cele mai multe ori faptele noastre arata contrariul… Alegem de cele mai multe ori lucrurile convenabile noua, caci in fiecare dintre noi se afla un hedonist ce cauta placere. Tot ceea ce facem e spre binele nostru, in urma oricarui act trebuie sa avem de castigat… Dar oare in viata toate lucrurile merg pe castig, pe placeri? Ceilalti pot avea incredere in noi? Cat de mult sau pentru cat timp?
Eu sunt o persoana increzatoare. Imi place sa am incredere in ceilalti. Pornesc de la premisa ca cel de langa mine nu intentioneaza sa imi faca rau, iar cand se intampla asta, deja increderea mea scade, insa niciodata nu dispare…din pacate sau din fericire. Si nu am avut parte doar de experiente placute, ba dimpotriva. Insa asta nu inseamna ca toti oamenii sunt la fel si trebuie sa ma indoiesc de fiecare. O persoana de incredere? Doar ceilalti pot spune asta, insa stiu ca daca eu vreau sa am parte de increderea celorlalti, eu insumi trebuie sa acord incredere…
Ma intorc din nou la exemplul de la inceput. Nu imi pot scoate din minte increderea baietelului… El si-a indreptat increderea spre celalalt, dar cum ramane cu increderea in noi insine? Avem atata incredere in noi? Cred ca e un punct important, insa vreau doar sa subliniez cateva lucruri, fara a incerca sa fac pe ,,doamna psiholog” 
! A avea incredere in noi, e un pas spre implinirea noastra ca fiinte umane. De ce? Pentru ca ea te conduce spre o gandire pozitiva, importanta de altfel in indeplinirea obiectivelor noastre si a drumului pe care dorim sa il parcurgem. Insa prea multa incredere de sine strica, caci ajunge sa fie aroganta…
Tu cata incredere ai in tine sau in ceilalti?
!
Ce spun ei?