Din viață să-mi iei

Ecoul tău fără suflare,

Dar strigă, căci eu urmez

În gânduri fără-ncetare.

Nu mai vreau lexeme                                                                                                                        

Fără esență și adevăr,

Căci eu cânt și plâng

Precum roșeața unui măr.

Și pașii-mi fug spre amintiri!

Vechi tablouri, fără viață,

Cu portrete vagi, necunoscute,

Agățate-n suflet cu speranță!

O! De-aș ști ce va urma acum

Aș zbura spre infinit portocaliu,

Și cu aripile-mi deschise,

M-aș opri să nu mai știu.

Dar nu am aripi…

De fapt…au obosit.

Căci în marea mea cădere,

Necontenit eu le-am deschis.

Oriunde mă-ndrept și-alerg,

Același sunet și aceeași figură

Pe care le șterg cu durere,

Revin și totul se adună!

O forță asemenea poruncii,

Mă-nalță și devine datorie,

Și iubesc, și iert, și trăiesc

După un imperativ, adresat mie!

Nu-ncerca să dai un sens

Acestor litere fără valoare,

Căci nu poți citi un suflet,

Ce astăzi e și mâine dispare!

E precum vântul ce suflă

Și vrea să-l simt și să tremur.

Precum gerul din tine ce-ngheață,

Albi fulgi, fără speranță!