Prima pagină

Experiment cu ghimbir

Lasă un comentariu

Azi mi s-a întâmplat un lucru care m-a dus cu gândul la workshop-ul ținut de cei de la „Decât o revistă”, unde am participat și eu cu ceva timp în urmă. Așa că am zis că întâmplarea e demnă de o poveste.

Ca de obicei, m-am întors de la facultate și m-am apucat de gătit. Ieri fusesem cu bicicleta la cumpărături și printre lucrurile care mi le-am luat era și ghimbirul. De altfel, o legumă total necunoscută pentru mine sau plantă (după cum am găsit în dex acum), însă o găsisem într-o rețetă de salată zilele trecute. Așa că azi am decis să îmi fac o salată cu ghimbir. M-am dus în grădină să iau câteva frunze de salată, am luat câteva și de pătrunjel și m-am apucat de salată. Am spălat toate legumele și le-am tăiat pe rând în felul următor: întâi salata, apoi castraveții, apoi roșia, ceapa și de acum urma ghimbirul. Ținusem minte că parcă trebuia să îl rad, așa că am tăiat o bucată (destul de mare) pe care am curățat-o de coajă și am început să o dau prin răzătoare. Avea o culoare galbenă, puțin pală, dar avea un miros foarte plăcut și îmi părea că seamănă cu cel al lămâii. După am pus și puțină brânză și după ce le-am pus pe toate într-un vas, am adăugat puțin ulei de măsline și apoi doar un pic de zeamă de lămâie, pentru că mă gândeam că gimbirul e un locuitor. Restul lămâii am stors-o și mi-am făcut limonadă. Aveam în gând să îmi fac și budincă, dar am zis că e suficient la desert limonada. Fiind totul gata, mi-am dus mâncarea sus, ca în timp ce mănânc să mai fac și alte lucruri. După ce mi-am făcut puțină ordine, am început să savurez salata pe care o făcusem. La început n-am simțit nimic, dar apoi ceva începuse să mă piște. Avea un gust picant. De obicei, eu aleg să mănânc lucrurile foarte picante, dar de data asta mi-am dat seama că nu puteam mânca așa ceva. Așa că a trebuit să aleg doar câteva legume, dar din păcate erau puține în comparație cu bucățile de ghimbir. Deci a trebuit să mă lipsesc de mâncarea mea de amiază, rămânând doar cu limonada pe care am savurat-o împreună cu o persoană foarte dragă mie, Lidia. Între timp, ea mi-a spus că a încercat o dată să mănânce această plantă, dar nu i-a plăcut deloc și că într-adevăr trebuia să pun mult mai puțină. Oare de ce nu aflasem înainte?

Dar după toate aceste ce am învățat? Că lucrurile noi merită încercate, dar poate puțină documentare nu ar strica. Data viitoare când voi mai face o salată cu ghimbir voi ști cantitatea recomandabilă și sunt sigură că va avea un gust excelent. Acum stau și mă gândesc că atunci când am vrut să o cumpăr, pusesem mai întâi o cantitate considerabilă și cât de inspirată am fost că am renunțat la timp. Deci dacă vă hotărâți să încercați această plantă, eu v-o recomand pentru mirosul plăcut, dar mai ales dacă vă plac lucrurile picante, însă consultați mai întâi o rețetă de încredere 🙂 .

Mâine cred că îmi voi face ceai de ghimbir, care sper să îmi dea energia despre care se vorbește aici http://www.ele.ro/sanatate/tratamente-naturiste/ceaiul-de-ghimbir-7-beneficii-pentru-sanatate-4816.

 

Un om contra cronometru

3 comentarii

         cris Mereu pe fugă și cu cafeaua în mână, Alina- Cristina Cotoi este fata care are mereu ceva de făcut. Laptopul și internetul i-au devenit indispensabile în majoritatea timpului. Ea este studentă în anul I, departamentul jurnalism, la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din Cluj. Se dedică în întregime sarcinii ei de șefă a grupului de studenți din care face parte, cât și muncii voluntare pe care o desfășoară în afara cursurilor. Îi place să stea în regie, unde se simte „ca acasă”, și își găsește mereu timp pentru ceilalți.

1.      Cum ai ajuns la Jurnalism?

E o poveste lungă. Până să ajung aici am avut diferite tentative. Prin clasa a VIII-a voiam să fiu medic, mai târziu în clasele a IX-a și a X-a voiam să fiu actriță și apoi farmacistă. Mama mea mă vedea foarte mult medic sau undeva la medicină. Până la urmă, când a venit momentul să iau o decizie finală, am ales publicitatea. Jurnalismul nu a fost prima alegere. Prima opțiune a fost publicitatea. Voiam să merg acolo pentru că îmi plăcea să lucrez ca editor montaj, dar cineva m-a sfătuit să îmi pun ca și o a doua opțiune jurnalismul. Și am intrat aici. Cred că nu a fost întâmplător, pentru că mi-am dat seama că aici e locul meu. Consider că sunt persoana potrivită la locul potrivit.

 

2.      Ce te-a determinat să accepți provocarea de a fi șefa noastră de grup? Știai că vei avea parte de anumite beneficii?

Cred că spiritul meu de lider pe care l-am avut dintotdeauna m-a făcut să cred că pot face asta. Îmi amintesc că la prima întâlnire cu colegii eu eram singura care aveam lista cu toate numele noastre și laptopul cu mine. Probabil că colegilor mei le-a părut un lucru destul de bun, astfel încât m-au ales să îi reprezint. Legat de beneficii, faptul că te cunosc toți profesorii e un lucru cu două tăișuri. Pe de o parte trebuie să fiu mereu prezentă la fiecare curs, iar pe de altă parte trebuie să fiu un exemplu pentru ceilalți.

 

3.      Te consideri un exemplu pentru ceilalți?

Nu chiar. Uneori fac anumite greșeli pe care nu aș vrea să le facă nimeni. Dar în ceea ce privește facultatea, consider că sunt un exemplu pentru colegii mei.

 

4.      La un moment dat, unul dintre colegi a fost deranjat de felul în care ni te adresai („dragii mami”). Cum ai reacționat?

La început m-am enervat, dar apoi am stat și m-am gândit și poate că nu trebuia să vă pun pe toți în aceeași oală. Formula mea de adresare a fost interpretată ca și o notă de superioritate, dar intenția mea era alta. Însă, după acest incident am zis că e mai bine să păstrez o oarecare distanță ca să nu mai fiu înțeleasă greșit. De aceea, atitudinea sobră pe care o afișez uneori este doar pentru a menține o oarecare barieră și ține mai mult de respect. Sunt o persoană sensibilă și e mai bine să nu las pe nimeni să se folosească de acest lucru.

 

5.      Poți să îmi descrii o zi din viața ta de studentă?

Mă trezesc în jur de ora 7, mănânc, merg la facultate unde am curs la Școala Radio, iar apoi merg la cursuri. În restul timpului, merg în studio unde mă simt ca acasă și la montaj dacă este nevoie de mine. Când vin acasă vorbesc cu colegii și încerc să le răspund la toate întrebările. Cam așa se desfășoară o zi din timpul săptămânii. În weekend îmi place să mă uit la seriale și să tricotez.

 

6.      Ai un orar foarte încărcat, dar cu toate acestea, de fiecare dată răspunzi cu promptitudine la solicitările celor din jur. Care crezi că sunt calitățile care crezi că te ajută în fiecare zi?

Faptul că sunt o persoană analitică, responsabilă și organizată cred că mă ajută mult. De asemenea, consider că sunt o persoană diplomată, destul de răbdătoare și înțelegătoare. Ofer încredere necondiționată celorlalți, până îmi dau seama că mă mint. Mă bazez pe intuiția mea, care în ultima vreme s-a dovedit a fi destul de bună. Dar mai mult decât orice, faptul că îmi place ceea ce fac mă ajută enorm.

 

7.      Ești o persoană destul de calculată. Dar care a fost cea mai mare provocare de până acum pe care ai acceptat-o?

Hmm…cea mai mare provocare de până acum a fost să vin la Cluj. Liceul l-am făcut aproape de casă și mi-a fost destul de greu să vin într-un oraș mare și să mă adaptez locului. Eu fiind singura fată și cea mai răsfățată din familie, a fost dificil să vin și să mă descurc singură. Mama mea a fost cea care m-a încurajat tot timpul, deși e plecată în străinătate de aprox. 6 ani, și care întotdeauna m-a lăsat să fac propriile alegeri. Cred că asta m-a maturizat și am reușit până la urmă să mă acomodez, să învăț mersul autobuzelor și să știu să merg în locurile unde am nevoie.

 

8.      Acum că ești deja acolo unde ți-ai dorit, care sunt planurile tale de viitor?

De obicei nu îmi planific timpul pe o perioadă lungă de timp. Sunt o persoană pragmatică și îmi place să mă bucur de prezent, de ceea ce am.

 

9.      Dar care sunt lucrurile pe care vrei să le faci în viață?

 Să prezint „Surprize, suprize”. Glumesc, asta e pentru că mi-au spus unii că semăn cu Andreea Marin. Întâi de toate îmi doresc să am parte de liniște și fericire. Pe lângă asta, mi-ar plăcea să merg în India, înainte să apară problemele „oamenilor mari”, să lucrez într-o instituție media și bineînțeles, să îmi formez o familie alături de un bărbat care să aibă aceeași meserie ca și mine.

 

De ce un om contra cronometru? Pentru că întotdeauna e cu ceasul la îndemână și pentru că interviul mi l-a acordat contra cronometru, chiar în regie, într-o pauză.

Cristina este unul dintre studenții care lucrează pentru viitorul ei în fiecare zi și știe să sacrifice anumite lucruri pentru a câștiga altele. Și deși își ascunde deseori zâmbetul în gropițele ei, ea este o persoană atentă cu cei din jur și care te poate face oricând să zâmbești. Se simte liberă la sat și adoră mirosul proaspăt de iarbă. Își dorește să ajungă să se împrietenească cu toți colegii, să își găsească un loc al ei și să facă tot felul de activități care să o ajute în profesia pe care și-o dorește: „omul din spatele camerei”.

 

E locul tău

Lasă un comentariu

Azi nu ai fost lângă mine să vezi cât de tare te-aș fi strâns în brațe. Nici ieri nu mi-ai putut vedea zâmbetul măreț ce se afișa pe fața mea atunci când mă gândeam la tine. Mâine nu știu dacă vei fi lângă mine, dar știu că voi zâmbi din nou gândindu-mă la tine și că voi vrea, ca și azi, să te strâng puternic în brațe. Iar toate acestea, pentru că te-ai adăpostit în mine și nu mă mai lași să îți dau drumul.

Poate că nu știi, dar sufletul meu nu primește pe oricine, așa că te poți considera un/ o norocos(ă) că ai reușit să intri. Ba chiar te-ai strecurat subtil și ai găsit un loc numai al tău. Unul spațios și special, din care nu ieși așa cu una cu două. Chiar dacă ai vrea să ieși, sunt sigură că încă te va păstra acolo. Iar asta mă liniștește. Sper doar să te simți bine acolo și să nu pleci. E locul tău. Nu-mi cere să i-l dau altcuiva. Nu e posibil… E locul tău.
SDC12712            Adeseori îmi trec prin minte tot felul de amintiri și mă întreb: cum ai reușit? De multe ori, performanțele adevărate nu sunt cele pe care le vedem în jurul nostru, ci cele pe care noi le trăim. Iar tu ai realizat câteva importante. Nu știu câtă importanță are pentru tine, dar pentru mine contează. Mai întâi, mi-ai câștigat încrederea. Știai că sunt sătulă de vorbe și că cea mai mare relevanță o au faptele. Și…ai trecut la fapte. Asta nu înainte de a vorbi ;)). Azi ți-ai îndreptat atenția asupra mea, mâine m-ai ascultat, poimâine ai venit să mă vezi și tot așa, până când, într-un număr finit de momente ai dobândit o încredere deplină. Nimic din ceea ce ai făcut nu a fost altfel decât ai zis. Și încă o faci. Sper ca și din partea mea să fi simțit același lucru. Am speranța că zăpăceala mea nu a fost atât de molipsitoare sau măcar nu în această privință.

Ai dat timp din timpul tău pentru a mă cunoaște. Și câtă răbdare ți-a trebuit. Mai ales, că întotdeauna te certam pentru că aplicai teoriile psihologice asupra mea. Era ca și cum ai fi aruncat o plasă peste mine ca să mă prinzi, ori eu voiam să nu afli totul deodată. Știi doar că îmi plac surprizele. Sau poate mi-era teamă să nu-mi descoperi părțile care nu se văd și care de cele mai multe ori nu sunt așa plăcute… Dar să-ți spun un secret: mă bucur că încă îmi ești alături chiar dacă știi că nu sunt cea mai bună persoană. Știu că mă cunoști, chiar dacă încă mai reușesc să te surprind. Iar asta nu pentru că nu ai dedicat destul timp pentru a mă cunoaște, ci pentru că asta sunt eu. Așa suntem noi. De fiecare dată alții, în fiecare clipă aceiași. Apropo, și tu mă mai surprinzi din când în când.

Mi-ai aruncat întotdeauna atât bile albe, cât și bile negre. Să știi că apreciez mult acest lucru. Puțini o fac. Tu știi că nu-mi place verbul „a urî”, dar că urăsc minciuna și ipocrizia. Sunt două lucruri de care mă feresc mereu. De tine nu a trebuit să o fac. Ai știut să-mi oferi sinceritate și să-mi spui întotdeauna adevărul, chiar dacă nu era pe placul meu. Iar de fiecare dată când îmi aruncai o bilă neagră, mi-ai spus și cum să scap de ea. Și mi-ai aruncat o alta albă. Și mi-ai tot aruncat ca într-un joc continuu, astfel încât am învățat să prind fiecare minge și să scap de cele negre. Poate că îmi mai scapă din când în când vreo una, dar tu mă ajuți. Iar asta mă ajută să merg mai departe. Nu oricum, ci cu tine. Îți mulțumesc!

Mi-ai redat puterea de visa și mi-ai dat să trăiesc un vis. Tu ești visul meu! Nicicând nu mi-am imaginat o persoană mai frumoasă decât tine. Ai doi ochi minunați cu care privești în adâncul lumii și prin care se oglindește sufletul tău curat. Reușești să zâmbești în fața tuturor provocărilor vieții, iar chipul tău senin e cartea de vizită spre ceilalți. Iar pe lângă toate acestea, ai cele mai bune gânduri chiar și pentru cei care ți-au făcut rău. Puterea ta de a ierta și dorința de a face binele, întregesc portretul tău, portretul ființei frumoase, create de Dumnezeu. Eu nu pot decât să mă bucur de existența ta în viața mea și să îi mulțumesc Celui de Sus pentru darul minunat pe care mi l-a dat.

Acum îmi îndrept din nou ochii spre cer. Întotdeauna îl vom putea privi și tu și eu. Dar știu că odată vei fi aici și îmi vei putea vedea zâmbetul ce mi-l desenezi pe chip. Vei fi lângă mine și vei putea simți toată căldura pe care vreau să ți-o transmit printr-o îmbrățișare puternică. Însă până atunci, nu uita: e locul tău!

 

Simt culoarea fericirii

Lasă un comentariu

Încep prin a-ți spune că ești o culoare specială! Nu aș putea să îți dau un nume, căci nu te recunosc. Nu ești nimic din tot ceea ce cunosc până acum și asta îmi dă uneori senzația că trăiesc într-o lume ideatică. Dar nu! Ești aici și te simt mai aproape ca oricând!  Și știi de ce? Pentru că, pe lângă faptul că ești o culoare specială, reușești să fii și o culoare a fericirii!

E ciudat, nu? Mai ții minte că mi-ai urat să fiu fericită, deși știai că adevărata fericire nu e aici pe pământ? Cine ar fi zis că tu însuți îmi vei colora viața în fericire?! Și nu e o fericire iluzorie, ci una pe care o simt continuu, care mă umple de viață și de cele mai multe ori e molipsitoare. Știi de ce? Pentru că m-ai învățat să privesc spre cer cu iubire! Ai făcut-o într-un mod sincer, necondiționat și astfel, tu însuți ai fost un exemplu viu al unei iubiri adevărate!

Niciodată nu am știut că iubirea e singura și cea mai puternică forță de pe pământ, decât în cărți, din gândurile altora, dar doar atât. Acum, m-ai făcut să o simt din plin! M-ai făcut să mă simt iubită și să iubesc. Nimic nu poate fi mai minunat decât acest sentiment care aduce cu sine o mulțime de alte lucruri ce duc spre fericire. M-ai condus la fericire într-o manieră sigură și nevoită, căci simplitatea ființei tale nu avea nevoie de fapte mărețe pentru a fi totul!

Ești totul! Atingi culmi negândite și pătrunzi în orice colț al ființei mele, nevăzut… Și totuși, îmi dai libertatea să fiu eu! Mă completezi și creștem împreună! Suntem pași mărunți, pe-o scară mare. Dar nu cunoaștem teamă, căci El e mereu alături! Și înaintăm, înaintăm…

Și nu ne dăm seama că există ceas! Timpul dispare la umbra gândurilor noastre de a fi aproape și se ascunde în locuri nevăzute. Oare de ce? Oare cunoaște el iubirea? Sau a învățat că nu el vindecă, ci ea… Niciodată nu am putut afla acest lucru, pentru că niciodată nu l-am putut întreba. Dar de va fi vreodată în fața mea, îi voi spune: timp nu mai pleca!

Dar până atunci, continui să simt culoarea fericirii! Te las să-mi fii culoare! Vreau să-mi fii culoare și să păstrez viu acest tablou în care pătrunzi nevăzut, dar te faci simțit puternic. Din gânduri și dorințe de vis, ai transformat o lume reală, m-ai făcut să văd o lume reală! Îți mulțumesc culoare specială ce exiști în viața mea!

Și totuși…

Lasă un comentariu

,,Să disprețuim meritele vârstei înaintate echivalează cu a demola dimineața casa în care urmează să dormim noaptea!”

Se pare că ideea unui nou blog nu am putut să o fructific decât într-un stadiu foarte mic și la nivelul acela a rămas de foarte mult timp. Și m-am tot întrebat de ce aici aș putea să scriu oricând, iar acolo nu. E destul de ciudat, dar cred că tot ceea ce am scris pe acest blog a făcut parte dintr-un proces normal de creștere, pe care nu îl pot înlătura doar pentru acum cred că pot face mai mult. Așa că voi continua să scriu în acest spațiu, sper eu într-o altă manieră, mai bogată și mai ancorată în realitate. Bineînțeles, voi rămâne aceeași eu, dar cu o altă motivație de a scrie.

Așadar, voi continua să aștern rânduri, însă până atunci…

Celui ce iubește…

Lasă un comentariu

Nu aș putea s-adun cuvinte de iubire

Căci ceea ce simt pentru tine

E mai mult decât pot eu scrie

Și ar rămâne dincolo de ele!

O rază de speranță mi-ai apărut în cale,

O mână-ntinsă într-un neant adânc,

O dulce mângâiere mi-ai fost cu ale tale

Sincere cuvinte, ce m-au ajutat să urc.

Pe trepte și cu timpul de mână

Mi-ai redat puterea de-a visa

Ridicându-mi iar privirea spre frumoasa lună

Și curajul de-a-mi alege înc-odată steaua mea.

Și uite-așa priveam spre cer,

Căci te simțeam mult mai aproape

Și-alegeam mereu să sper

Că doar pașii pot a ne desparte…

Ai trecut de timp și spațiu,

Chiar de norme sociale,

Și-ai pătruns atât de viu

În a-mi inimii cale!

Tainice suspine ne-nsoțeau adesea,

Ne purtam ca doi copii,

Simțămintele trecând în tăcerea

Celor din urmă clipe târzii…

A fost de ajuns un simplu joc

Pentru a aprinde o scânteie,

Ca mai apoi să simțim un foc,

Puternic, fierbinte, de iubire.

Și  astfel clipele s-au transformat

În momente în doi, de nedescris,

În trăirea sentimentului curat

Ce ne ducea într-o lume de vis.

O lume doar a noastră, fără ceas

În care-am îndrăznit să ne aventurăm

Pentru a face un lung popas

În a inimii loc să stăm…

Și-am stat și poate vom rămâne…

Fără să ascultăm ale tic, tac

Ce-anunță timpul neoprit de mâine.

Însă ”tu” și ”eu” oare unde zac?

”Eu” este aici și iubește!

Dorește acea clipă eternă

Desprinsă parcă dintr-o poveste

Alături de ”tu”, sub clar de lună.

”Tu” este în lume, nu departe!

Într-o inimă caldă ce-l va păstra

Orișiunde pașii o să-l poarte,

Și de totul ar uita…

Dar iubirea ce acum unește

Acel ”tu” și ”eu” în ”noi”,

Va rămâne veșnică, va crește

De nu vom fi niciodată doi…

Ea va fi aprinsă, înălțată către cer

Celui ce ne-a oferit-o în dar.

Și privind mereu spre El,

Vom iubi cu-același har.

Acum e timpul pentru ”va urma”.

Nu putem opri ceasul, deși ne-o dorim,

Însă avem clipa și amintirea

Acelei povești, a ceea ce simțim.

Un zâmbet larg mă cuprinde

Atunci când mă gândesc la tine,

Și în suflet o dorință mi se-aprinde

De-a zâmbi și tu ca mine!

Oriunde-am fi, eu încă sper

Să nu uităm de-acel ”odată”.

Dar totul se-nvăluie într-un mister

Când spui: ”nu se știe niciodată!”

Nu mă opri!

Lasă un comentariu

Tu ce alegi să scrii prin viața ta?

E una din întrebările care mi-a răsunat mereu în minte și care m-a făcut să mă gândesc la foarte multe lucruri… În ultima vreme ( e 20:14 🙂 ) nu am scris foarte multe lucruri, dar un lucru l-am scris cu siguranță: fericire! Sunt fericită și asta mă face să zâmbesc tot timpul! Iubesc și sunt iubită! Ce îmi pot dori mai mult? Poate să opresc timpul puțin mai târziu… Dar asta nu se prea poate, așa că sunt hotărâtă să îl trăiesc din plin 😛 ! Am curajul să respir aerul libertății, aer compus din vise și speranțe 🙂 ! Visez, plutesc și zbor! Nu e o noutate pentru mine să fac asta, dar acum simt că vreau cu adevărat să trăiesc clipa, indiferent de acel va urma... Cu atât mai mult cu cât am ceea ce îmi doresc exact lângă mine… Și aș putea continua să scriu în continuare despre steaua mea, dar ea strălucește mai mult decât ale mele cuvinte.

Așa că…mă voi opri aici. Mâine voi ști dacă voi continua, sau voi alege un alt drum… Dar nu e o alegere care depinde doar de mine, așa că nu îi știu încă rezultatul… Până atunci…enjoy 🙂 !

 

Older Entries